Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Living’ Category

Sindromul Pinochio II

Vorbeam in prima parte de faptul ca minciuna este o componenta de baza a vietii de zi cu zi. Si asta deoarece ne permite sa „supravietuim” unor situatii dificile, ca momentele cand trebuie sa raspundem frumos la intrebari incomode, chiar daca in mintea noastra se invart si vor sa-si ai zborul cu totul alte raspunsuri, nu asa de dragute.

Se pare insa ca si animalele stiu sa recurga la utilitaritatea minciunelelor, caci imi amintesc de un documentar unde era urmarit un grup de primate (nu mai tin minte exact de care) si unele femele profitau de absenta sotiorului oficial pentru a se cupla cu altii din grup, asigurand astfel diversitatea si perpetuarea, cica. Suna cunoscut ? Iar membrii mai slabi aveau asa o tendinta de a ascunde bananele, pentru a le manca mai tarziu cand se ivea ocazia de a fi singurei. Bun, deci minciuna ajuta la supravietuire, la gestionarea resurselor limitate (mancarea si fomeia).

Daca si la oameni ar fi lucrurile la fel de simple! Dar nu, la noi lucrurile trebuie sa fie mai complicate, nu exista alb si negru, ci doar multe tonuri de gri si motivatii din cele mai variate. Minciunile „albe”, despre care canta si Jennifer Kae, le folosim pentru ca Doamne fereste sa nu ranim sensibilitatea cuiva: „Vai, draga, ce bine iti vine rochia asta!”. Exista si minciuna pedagogica, educationala, rezervata celor mici, care parca nu ar avea un radar de a detecta rapid cand sunt pacaliti, dar na, adultilor le place sa creada ca ei sunt mai destepti: „Mama, iti place desenul meu?” „Da, dragoste, uite ce soare reusit ai facut, chiar zambeste.”

Sa nu uit de minciuna utilitara, spusa mai ales la locul de munca: „Sefu’, cu cea mai mare placere as sta azi peste program sa va ajut la proiect, dar sora mea se muta si am promis ca ii car cutiile.” Cum ramane cu minciuna autocaracterizarii, cand toti fortam un picut realitatea pentru a parea mai interesanti, mai atractivi? „Sportul meu favorit este saritul cu parasuta.” Daaaa, sigur. Sunt convinsa ca exista un nume specific si pentru gogosile clasice, protective, „de cuplu”. „Iubito, nu ca nu am vrut sa nu iti raspund, chiar mi s-a dus bateria la mobil. Nu, nu eram intr-un bar, ti s-a parut, vecinii de deasupra dadeau petrecere.” Am senzatia ca mai sunt multe tipuri de gogorite, dar as minti daca as spune ca vreau sa scriu despre toate.

Ideea la care am avut intentia sa ajung este ca minciuna nu este un scop in sine. Las deoparte mincinosii patologici, care nu pot trai altfel decat inflorind realitatea la extrem. Minciuna este un comportament strategic. In China, de exemplu, a spune mereu adevarul este o mare prostie, pentru ca se considera ca te descoperi, ca si cum ai merge gol pe strada. In general pentru orientali a fi sinceri si deschisi, chiar si cu persoanele mai apropiate, este o incalcare a regulilor sociale impartite cu totii. In tarile islamice, sa intrebi un barbat cum o mai duce nevasta-sa este vazut drept o incalcare a vietii lui private.

Lasand ipocrizia deoparte, trebuie recunoscut faptul ca in sistemul nostru social adevarul este o valoare morala, insa doar la un nivel teoretic. Nu se poate sa fii tot timpul cinstit, sa spui mereu doar adevarul. Poate copiii, pana mai cresc si se invata minte, povestesc totul parintilor, dar adultii stiu sa si taca. Un adevar aruncat in fata brutal poate fi chiar un gest agresiv, intentionat sa provoace durere. Un cutit infipt in spate, sub scutul adevarului.

Nu intentionez sa fac aici elogiul minciunii, dar daca e vorba de episoade singulare, de paranteze care se deschid si apoi se inchid si nu devin pretexte pentru o viata dubla, atunci da, recunosc, minciunelele sunt folositoare, fie ca sunt spuse din politete, pentru protejare sau strategic. Fac parte inevitabil din viata nostra cotidiana. De aceea ii rog pe cei care sunt atat de aspri cu scaparile de acest gen, sa se uite de mai multe ori in oglinda inainte sa arate cu degetul, caci si omiterea este o forma de a minti. Iar omiterea nu este sinonima cu uitarea, asa ca acest argument nu sta in picioare.

Ayreon – Web of Lies

Reclame

Read Full Post »

Sindromul Pinocchio I

Acum ceva vreme am citit un fel de „reabilitare” a minciunii. Potrivit unor psihologi, precum si unor date ce au reiesit din cercetarile unei universitati de prin California parca, minciunile sanatoase ar stimula inteligenta: mincinosii patologici poseda cu 26% mai multa materie alba (pachetele de axoni ale creierasului, adica „materia ganditoare”) decat cei carora nu le place sa infrumuseteze realitatea cu minciunele.

Ca o mica paranteza, am descoperit aici, scriind aceste randuri, ca femeile se folosesc mai mult de materia alba in gandire iar barbatii de cea cenusie. Oare asta inseamna ca femeile sunt mai mincinoase decat barbatusii lor? iaca se mai duse o iluzie.

Continuand cu ce incepusem, studiile acelea sustin ca turnarea de gogorite implica si abilitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a sti cum sa-i manipulezi, de a inventa pretexte sau justificari plauzibile. Cu alte cuvinte, nascocitorii se bucura de o capacitate optima de rationare, asociata si cu bune abilitati lingvistice (pe vremea mea, li se mai spunea limbisti, iar acum incep sa pricep de ce). Conform acestor cercetatori, a minti in mod eficace incarca cerebelurile cu o munca in plus. Mai ales ca trebuie sa fii si posesorul unei memorii eficiente pentru a nu uita ce ai mintit si a unei fantezii feroce pentru a te ajuta sa elaborezi minciunele cat mai reale.

Asa, si cireasa de pe tort, o fraza din Samuel Butler:

Oricare prost poate sa spuna adevarul, dar e nevoie de un om cu cap ca sa stie sa minta bine

Probabil ca intr-adevar minciuna este de fapt o arta ce necesita toate aceste calitati. Insa eu una stiu ca oamenii care sustin sus si tare si apasat ca nu, nu, nu, ei nu mint niciodata, ei bine tocmai in ei nu am incredere. Minciunele spunem toti. Pentru unii trist acest adevar, dar nu mai putin viabil. Nu cred ca exista om pe lumea asta care sa nu fi indrugat o gogorita la viata lui. Acela minte, care sustine ca el nu minte. Pai minciuna este baza socializarii, caci cine isi permite sa nu se foloseasca de utilitatea ei atunci cand e pus in situatii dificile de genul „Iubitule, sunt cea mai frumoasa de aici?” „Iubito, ti se pare ca incep sa chelesc?” , si nu doar in cuplu.

Poza de aici si restul data viitoare.

Read Full Post »

Vreau sa lucrez pentru Google!

Ultima descoperire ma face sa imi doresc sa las balta totul si sa fac posibilul si imposibilul sa ma angajez la Google. Chiar si femeie de serviciu. Nu, nu am innebunit, glumesc, dar ce poti face cand vezi unde lucreaza angajatii din Zurich ai acestei companii mamut?

Si asta nu este tot. Aceste imagini pot fi un ghid „how to keep employees in office for hours working for you”!!! Iata cum poate arata sa muncesti din greu:

Privind aceste imagini, in capul meu rasuna numai: „Munca? Ce munca?” Cu toate ca amenajarea este extraordinara si te face sa vrei sa mergi acolo in fiecare zi, simtul meu critic super dezvoltat (sau poate pesimismul) determina un alt ecou suparator in creierasul meu suprasolicitat: oare de ce se chinuie atata Google sa isi faca oamenii fericiti? Ca acestia sa nu mai nutreasca dorinta de a pleca acasa la finalul zilei de munca? Ca sa nu isi dea seama de suprasolicitare (sau sa nu ii deranjeze asa de tare)?

PDF complet Google’s office space in Zurich

Read Full Post »