Am crescut mare!

Da, de acum inainte ma gasiti aici: www.rasuplansu.info. Cu ajutorul lui Eugen si al baietilor de la Haipa.ro sunt acum pe domeniul meu, cum s-ar zice. Si nu in ultimul rand datorita lui Zamolxis care mi-a facut cadou domeniul si al lui Tudi, care mi-a dat impulsul de a face aceasta schimbare. Multumesc tuturor celor care m-au ajutat! (God, ma simt ca la Oscar )

Sindromul Pinochio II

Vorbeam in prima parte de faptul ca minciuna este o componenta de baza a vietii de zi cu zi. Si asta deoarece ne permite sa “supravietuim” unor situatii dificile, ca momentele cand trebuie sa raspundem frumos la intrebari incomode, chiar daca in mintea noastra se invart si vor sa-si ai zborul cu totul alte raspunsuri, nu asa de dragute.

Se pare insa ca si animalele stiu sa recurga la utilitaritatea minciunelelor, caci imi amintesc de un documentar unde era urmarit un grup de primate (nu mai tin minte exact de care) si unele femele profitau de absenta sotiorului oficial pentru a se cupla cu altii din grup, asigurand astfel diversitatea si perpetuarea, cica. Suna cunoscut ? Iar membrii mai slabi aveau asa o tendinta de a ascunde bananele, pentru a le manca mai tarziu cand se ivea ocazia de a fi singurei. Bun, deci minciuna ajuta la supravietuire, la gestionarea resurselor limitate (mancarea si fomeia).

Daca si la oameni ar fi lucrurile la fel de simple! Dar nu, la noi lucrurile trebuie sa fie mai complicate, nu exista alb si negru, ci doar multe tonuri de gri si motivatii din cele mai variate. Minciunile “albe”, despre care canta si Jennifer Kae, le folosim pentru ca Doamne fereste sa nu ranim sensibilitatea cuiva: “Vai, draga, ce bine iti vine rochia asta!”. Exista si minciuna pedagogica, educationala, rezervata celor mici, care parca nu ar avea un radar de a detecta rapid cand sunt pacaliti, dar na, adultilor le place sa creada ca ei sunt mai destepti: “Mama, iti place desenul meu?” “Da, dragoste, uite ce soare reusit ai facut, chiar zambeste.”

Sa nu uit de minciuna utilitara, spusa mai ales la locul de munca: “Sefu’, cu cea mai mare placere as sta azi peste program sa va ajut la proiect, dar sora mea se muta si am promis ca ii car cutiile.” Cum ramane cu minciuna autocaracterizarii, cand toti fortam un picut realitatea pentru a parea mai interesanti, mai atractivi? “Sportul meu favorit este saritul cu parasuta.” Daaaa, sigur. Sunt convinsa ca exista un nume specific si pentru gogosile clasice, protective, “de cuplu”. “Iubito, nu ca nu am vrut sa nu iti raspund, chiar mi s-a dus bateria la mobil. Nu, nu eram intr-un bar, ti s-a parut, vecinii de deasupra dadeau petrecere.” Am senzatia ca mai sunt multe tipuri de gogorite, dar as minti daca as spune ca vreau sa scriu despre toate.

Ideea la care am avut intentia sa ajung este ca minciuna nu este un scop in sine. Las deoparte mincinosii patologici, care nu pot trai altfel decat inflorind realitatea la extrem. Minciuna este un comportament strategic. In China, de exemplu, a spune mereu adevarul este o mare prostie, pentru ca se considera ca te descoperi, ca si cum ai merge gol pe strada. In general pentru orientali a fi sinceri si deschisi, chiar si cu persoanele mai apropiate, este o incalcare a regulilor sociale impartite cu totii. In tarile islamice, sa intrebi un barbat cum o mai duce nevasta-sa este vazut drept o incalcare a vietii lui private.

Lasand ipocrizia deoparte, trebuie recunoscut faptul ca in sistemul nostru social adevarul este o valoare morala, insa doar la un nivel teoretic. Nu se poate sa fii tot timpul cinstit, sa spui mereu doar adevarul. Poate copiii, pana mai cresc si se invata minte, povestesc totul parintilor, dar adultii stiu sa si taca. Un adevar aruncat in fata brutal poate fi chiar un gest agresiv, intentionat sa provoace durere. Un cutit infipt in spate, sub scutul adevarului.

Nu intentionez sa fac aici elogiul minciunii, dar daca e vorba de episoade singulare, de paranteze care se deschid si apoi se inchid si nu devin pretexte pentru o viata dubla, atunci da, recunosc, minciunelele sunt folositoare, fie ca sunt spuse din politete, pentru protejare sau strategic. Fac parte inevitabil din viata nostra cotidiana. De aceea ii rog pe cei care sunt atat de aspri cu scaparile de acest gen, sa se uite de mai multe ori in oglinda inainte sa arate cu degetul, caci si omiterea este o forma de a minti. Iar omiterea nu este sinonima cu uitarea, asa ca acest argument nu sta in picioare.

Ayreon – Web of Lies

Sindromul Pinocchio I

Acum ceva vreme am citit un fel de “reabilitare” a minciunii. Potrivit unor psihologi, precum si unor date ce au reiesit din cercetarile unei universitati de prin California parca, minciunile sanatoase ar stimula inteligenta: mincinosii patologici poseda cu 26% mai multa materie alba (pachetele de axoni ale creierasului, adica “materia ganditoare”) decat cei carora nu le place sa infrumuseteze realitatea cu minciunele.

Ca o mica paranteza, am descoperit aici, scriind aceste randuri, ca femeile se folosesc mai mult de materia alba in gandire iar barbatii de cea cenusie. Oare asta inseamna ca femeile sunt mai mincinoase decat barbatusii lor? iaca se mai duse o iluzie.

Continuand cu ce incepusem, studiile acelea sustin ca turnarea de gogorite implica si abilitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a sti cum sa-i manipulezi, de a inventa pretexte sau justificari plauzibile. Cu alte cuvinte, nascocitorii se bucura de o capacitate optima de rationare, asociata si cu bune abilitati lingvistice (pe vremea mea, li se mai spunea limbisti, iar acum incep sa pricep de ce). Conform acestor cercetatori, a minti in mod eficace incarca cerebelurile cu o munca in plus. Mai ales ca trebuie sa fii si posesorul unei memorii eficiente pentru a nu uita ce ai mintit si a unei fantezii feroce pentru a te ajuta sa elaborezi minciunele cat mai reale.

Asa, si cireasa de pe tort, o fraza din Samuel Butler:

Oricare prost poate sa spuna adevarul, dar e nevoie de un om cu cap ca sa stie sa minta bine

Probabil ca intr-adevar minciuna este de fapt o arta ce necesita toate aceste calitati. Insa eu una stiu ca oamenii care sustin sus si tare si apasat ca nu, nu, nu, ei nu mint niciodata, ei bine tocmai in ei nu am incredere. Minciunele spunem toti. Pentru unii trist acest adevar, dar nu mai putin viabil. Nu cred ca exista om pe lumea asta care sa nu fi indrugat o gogorita la viata lui. Acela minte, care sustine ca el nu minte. Pai minciuna este baza socializarii, caci cine isi permite sa nu se foloseasca de utilitatea ei atunci cand e pus in situatii dificile de genul “Iubitule, sunt cea mai frumoasa de aici?” “Iubito, ti se pare ca incep sa chelesc?” , si nu doar in cuplu.

Poza de aici si restul data viitoare.

Cand am chef de tigara

A fi om inseamna sa faci parte dintr-un imens puzzle. Omul este suma tuturor componentelor sale fizice si psihice, si chiar mai mult. Un amalgam de ganduri si materie care, dupa atatea secole de tentative de cautare a lui insusi, inca ramane misterios si neinteles.

Bine, ce treaba are o astfel de introducere cu tigarile sau cu fumatul? Nu stiu, poate se intelege din cele ce urmeaza:
O persoana este fericita si se simte realizata atunci cand toate componentele propriei fiinte par ca sunt in armonie si functioneaza. Omul, pentru a fi fericit, trebuie sa fie liber, sau cel putin sa simta ca este asa. Liber sa aleaga ceea ce sa nu faca, sau eventual ce sa faca pana la un anumit punct si apoi chiar sa se opreasca. Si aici intra in hora discursul asupra fumatului.

Am auzit de nshpe mii de ori Fumatul este daunator sanatatii. Atat de daunator incat daca fumati o sa muriti tineri secerati de o moarte oribila…. sau cel putin asta este ceea ce ni se spune si pe drept, caci un fumator care ajunge la batranete fara sa aiba probleme (in afara de cele normale aferente onorabilei varste) este rara avis.

In sfarsit, ceea ce au in capsor acesti doctori (care nici macar nu sunt adevarati dupa parerea mea, pentru ca in general doctorii adevarati fumeaza) este sa ne faca sa incetam cu destrabalarea tigarilor o data si pentru totdeauna. Mai inainte fumati un pachet pe zi si apoi deodata si dintr-o data, nici macar un chistoc. Nimic, caci altfel veti muri, asta este scris pe toate pachetele si sub toate pozele, care cel putin asupra mea nu au nici un efect, nici macar estetic, intorc pachetul cu poza gaunoasa in jos. Daca nu incetati imediat sa fumati o sa crapati in chinuri groaznice. Va arata Marele Han cum.

Si totusi… si totusi sa ma intorc la introducerea de mai devreme. Adevarul absolut si de neegalat este ca nefumatorii nu par sa vrea sa inteleaga ca daca cineva fumeaza nu este pentru ca vrea cu tot dinadinsul sa moara, sa se sinucida incet si sigur. Daca cineva fumeaza nu o face nici pentru a se simti “drogat” sau pentru a junge la 50 de ani cu plamanii negri si gauriti.

Cine fumeaza, fumeaza pentru ca ii place.

Nu e nimic mai frumos decat sa stai la un pahar de vorba cu prietenii si sa tragi cu sete tigara dupa tigara. (o.k., sunt multe lucruri mai frumoase, dar mie imi place la nebunie cand stau cu cineva de vorba si ma intereseaza discutia, sa topesc niste tigari). Si nu vreau sa pun capat acestei placeri. Si nu ma intereseaza cand cineva se uita la mine piezis pentru ca scot rotocoale dupa rotocoale, pentru ca actiunea de a fuma este naturala si umana: imi place inghetata din fistic, ador cartofii prajiti, placintele cu carne de porc, spaghetti bolognese, tuica facuta in casa si trasa de doua ori si care iti arde tot pe dinauntru, prajiturile cu muuulta frisca.

Toate lucrurile care fac rau (mancati asa o luna si apoi sa va vad analizele!) si toate lucrurile pe care le fac/manac/beau, stiind ca sunt daunatoare sanatatii … De aceea aplic principiul moderatiei, raul e bun, dar cu masura. Asa si cu fumatul, dragii mei nefumatori. Moderatia este cuvantul minune. Cel putin in cazul meu. Dar fac uz de dreptul meu de a alege, asa cum faceti si voi. Voi alegeti sa nu fumati, eu aleg sa gust aceasta placere zilnic. Cineva mi-a spus ca si doar o singura tigare pe zi de fumez, este deja prea mult si sigur voi muri inainte de vreme (parca nu sunt atatia fumatori care mor in accident de masina la 30 de ani si nu de cancer la gat). Eu cred ca, precum toti oamenii, la sfarsitul spectacolului numit viata si intr-un fel sau altul, toti murim. Si acel moment va fi mereu unul de kkt, mereu vom crede ca e prea curand.

Dar tigara mea o s-o fumez oricum. Si cand fumul se imprastie incet in timp ce ma gandesc la ale mele, ma simt vie si libera sa traiesc cum am pofta.

Imagine de aici

Legea egoismului

Uneori ma mai apuca cate un puseu de filozofeala, bineinteles ca nu asa din senin. Se intampla cate ceva, lucruri marunte poate, carora pe moment nu le acord importanta cuvenita, dar apoi se declanseaza ceva, cam ca o bombita cu efect intarziat. Ceea ce ma framanta astazi este egoismul. Am ajuns la concluzia ca egoismul este legea vietii. Da, fara nici o umbra de indoiala, caci fiecare lucru, de la cel mai indepartat astru pana la cea mai marunta vietate de pe Terra, se lupta pentru supravietuire, pentru sine, dupa puterea fiecaruia.

Fiecare fapta a noastra, zi de zi, este motivata de egoism, fie ea buna sau rea. Ii ajutam pe altii, suntem caritabili, de dragul de a face bine, pentru a ne asigura un locsor in Rai (valabil pentru cine crede in asta), pentru a castiga respect, pentru a ne mai simti mai bine in fata deznadejdii altora. Oare cand pun niste banuti in mana batranei de la coltul strazii, care zi de zi, ploaie sau soare, sta pe un scaunel si doar se uita la mine cu ochii plangatori, o fac pentru ea sau pentru mine, pentru a ma simti eu mai bine in postura de om darnic si saritor la nevoie? Suntem buni pentru ca ne face placere sa fim buni, asa cum altii sunt cruzi pentru ca suferinta si cruzimea le face placere. Cel credincios este credincios pentru ca gaseste bucurie in religie, moralul se bucura de principiile sale. Meditez de zile intregi la chestia asta si eu una nu reusesc sa gasesc un lucru care sa nu isi aiba aici punctul de plecare.  Nici chiar sacrificiul de sine, este doar un egoism extrem de subtil.

Egoismul este un anestezic generat interior care-i permite omului sa traiasca fara dureri cu el insusi.

Oare chiar orice actiune izvoraste din egoism? Macar sa existe o clasificare, egoism bun si egoism rau. Normal ca pentru a supravietui fiecare dintre noi are nevoie de o doza de iubire de sine mai presus de ceilalti, mai ales ca viata este din ce in mai complexa si mai rapida. Dar cine stabileste doza de egoism necesara pentru a face asta? Caci observ ca din ce in mai multi o depasesc in goana lor haotica de satisfacere a nevoilor, chiar si prin calcarea in picioare a celorlalti.  Toti vrem sa existam, cerem insistent respect pentru ceea ce suntem, dar de cate ori in fiecare zi uitam ca traim inconjurati de alti oameni, care ca si noi, isi doresc acelasi lucru?

Egoismul este pur si simplu un alt nume dat vointei -
Jerome K. Jerome